De mult...

De mult nu am mai postat un text care sa imi apartina. Si cum am gasit aceasta compunere ratacita printre copertile groase ale unei carti, m.am gandit sa o impartasesc cu voi.
,,Episod din copilarie" se numeste si...sper sa va placa!

Episod din copilarie

,,Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire.”

Aşa gândea şi el a cărui singurătate îi era plină de gânduri , noaptea luminată de iluzii, tăcerea însufleţită de făgăduinţe. Zăcea în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe masură ce înaintase în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el - o faţă îmbătrânită de vreme.

Răsfoia o carte. Între paginile învechite de vreme era o bucată de hârtie albă. Pe ea era scrisă o listă cu lucruri pe care cândva fusese nevoit să le respecte, lucruri pe care trebuie să le înveţe fiecare copil, cum îi spuneau părinţii: să iubeşti, să râzi, să râzi din nou, să asculţi şi să înveţi, să spui te rog şi mulţumesc, să ai opinii, să le respecţi pe ale celorlalţi, să fii prieten şi să fii tu însuţi.

Ce frumos era în copilăria lui; părinţii îl dezmierdau şi pe el ca şi pe fratele lui. Crecuseră unul langă altul ca doi pomi care îşi amestecă rădăcinile sub pământ, ramurile în aer, parfumul în cer; insă dorinţa lor de a se vedea era aceeaşi, această dorinţă era o nevoie. Le plăcea să povestească despre copilăria lor, despre mustrările parinţilor, care uneori îi amuzau, dar timpul care aruncă asupra oricărei pietre mantia lui de muşchi, după cum aruncă asupra oricărui suflet mantia lui de uitare, trecuse. Ochii lui rătăciţi căutau în juru-i urmele unui trecut grozav, iar cu mâinile crispate încerca parcă să cheme amintri nemaipomenite.

Citise undeva că, pe masură ce înaintăm în vârstă, trecutul se şterge în măsura îndepărtării. Lui nu i se întampla ceea ce se întâmplă oamenilor care s-au rănit în vis: îşi privesc şi îşi simt rana, dar nu-şi aduc aminte când au primit-o.Abia închidea ochii şi începeau să i se perinde imagini vii ale zilelor trecute, din cea mai îndepărtată copilărie: poveşti cu feţi-frumoşi, creioane colorate si cântece vesele cu soare.

Vedea şi acum casa bunicilor, veche, cu prispa ei primitoare. Faţa buncii era mereu zambitoare, cu o vorbă blândă şi cu parul bălai. Işi amintea de vacanţele petrecute la ea.

Era pe la sfârşitul lui martie. Iarna se ascunsese si ea pe undeva, prin cotloanele triste, unde stă suferinţa.O primavară vie, zgomotoasă si iute, a plesnit din pământ, ţipând ca o deşucheată în marile cuprinsuri ale lumii , prin frunze şi păsări, prin nori şi iarbă si mai ales prin sufletele oamenilor. Potop de soare şi de prospeţime a scăpărat lumină cruda peste peria neagră a pădurilor. Aerul dulce al dimineţii, imbălsămat de mirosul florilor şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot bucurie ; păsărelele, sărind prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime care îi inspirau în inimă şi melancolie, dar şi plăcere. Dealurile parcă se legănau, tremurându-şi lanurile de grâu, în vreme ce vârfurile împădurite, negre şi nemişcate vegheau odihna satului, ca niste capete de uriaşi îngropaţi în pământ până-n gât. Satul bătrân ocrotit sub o pânză fină de ceaţă argintie, se deştepta din somn în mângâierile calde ale soarelui primăvăratic. Rezemat pe o spinare de pădure cu frunze verzi şi ruginii, acesta părea plăpând ca o jucărie de copii, iar turnul bisericii-un paznic uriaş şi ursuz, îmbrăcat în straie străvechi, cenuşii, mâncate de vreme.

Cel mai frumos era seara. Luna se ivea mândră si rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumina peste case. Stelele licăreau sfioase presărate pe cerul de un albastru încântător. Suflările cele calde ale vântului de primăvară erau atât de line, încât abia frunzele plopului se clatinau alene. Această maiestuoasă şi dulce tăcere era întreruptă câteodată de suspinele unei privighetori care îşi cânta durerile ascunsă într-o dumbravă de lilieci.

Îi era drag la bunici. Îi era drag sa asculte teii supăraţi de vânt, mârâind cu vuiet prelung în urma unui tren obraznic şi gălăgios, şi-i erau dragi ţipetele pasarilor în noapte. Îi placea să-i zâmbească soarelui de sticlă, care trimitea potop de lumină deasupra lui.

Stia că viaţa e un naufragiu veşnic al speranţelor oamenilor, de aceea întotdeauna îndrăznise să-şi dorească să se întoarcă încă o zi în copilărie, în care părinţii îi îndeplineau toate dorinţele, în acea lume lipsită de griji.

Deodată, ca prin farmec işi zise-mama.Şi aşa şi-a întors gîndul spre ea, căutând în memorie chipul ei, traversând anii copilăriei sale. Îl vedea aievea prin fulgii care îi băteau în geam, când aspru, când trist, când zambitor. Figura mamei îi era adânc întipărită în suflet şi în mintea sa. Cu ochii mari, căprui, cu un amestec de bucurie şi tristeţe.

Câte n-ar fi dat să o mai vada o dată, dar stia că în viaţă totul cuprinde doar două cuvinte: aşteapta şi nădăjduieşte!